Ateneul Roman "Inima culturii romanesti"

Cupola Ateneului Roman astazi Edificiu-simbol al culturii nationale, Ateneul Roman, construit in inima Bucurestilor in urma cu 120 de ani (1886-1888), a devenit exponentul arhitectonic si spiritual nu doar al unui oras, al unei Capitale, ci al unei natiuni. Aici au conferentiat marile personalitati si savanti ai Romaniei, aici au concertat toti consacratii si tinerii artisti profesionisti ai tarii, aici au urcat pe podium multe formatii si solisti de nivel mondial, aici s-au lansat “in prima auditie“ capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expozitii ample, retrospective de pictura si sculptura ale maestrilor artei plastice nationale, aici s-au perindat regi si regine, oameni politici si oaspeti de seama de peste hotare spre a participa la evenimente de importanta nationala si universala intr-un cuvant, la Ateneul Roman s-au petrecut momente de anvergura istorica ce s-au inscris in cartea de aur a poporului nostru. Putini stiu astazi ca Palatul Ateneului Roman s-a cladit cu banii dintr-o subscriptie publica, in urma organizarii unei loterii nationale (500.000 de bilete in valoare de un leu), apelul adresat cetatenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societatii Ateneul Roman, sunand ca o chemare populara, printr-un slogan de-a dreptul comic si banal: "Dati un leu pentru Ateneu!". Ideea apelului s-a transformat surprinzator intr-o lectie de unitate, de trezire a constiintei nationale. Conceputa de arhitectul francez Albert Galleron, dupa cercetarile stiintifice si indicatiile lui Alexandru Odobescu, revizuite si completate de un manunchi de specialisti romani (Al. Orascu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), cladirea de forma circulara s-a datorat valorificarii fundatiilor deja existente din Gradina Episcopiei ce urmau sa serveasca ridicarii unui circ. Inspirat din vechile temple grecesti, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonada istorica ce sustine un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmura inglobeaza cele 12 coloane dorice de sustinere a salii de concerte. Patru scari monumentale in spirala de tip baroc din marmura de Carrara, desfasurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legatura cu sala si anexele (birouri, sali de repetitii, cabine pentru solisti si dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter si doua randuri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o loja centrala) ofera o vizibilitate perfecta din orice colt si o auditie impecabila. Perfectiunea sunetului se datoreaza imensei cupole (bogat decorata) care "absoarbe" fondul instrumental si vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberatie catre auditori, cu intreaga gama de armonice pana la cele mai fine culori timbrale si nuante. Se pare ca acustica exceptionala a cavitatii sonore, proprii Ateneului Roman, aplasat sala printre cele mai reusite constructii de acest gen nu doar din Europa, ci din intreaga lume. Fresca, evocand istoria poporului roman in 25 de episoade, realizata timp de cinci ani de catre pictorul Costin Petrescu, orga instalata in 1939 in urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele imbunatatiri tehnice produse dupa cutremurele de pamant si bombardamentul din 1944, de la sfarsitul celui de al doilea razboi mondial, dar mai ales modificarile din 1966-1967 (introducerea aerului conditionat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, largirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Roman intr-un complex arhitectural singular in centrul Capitalei. De peste o jumatate de veac, a devenit sediul Filarmonicii "George Enescu", iar din 1958 "Cartierul general" al Festivalurilor Internationale "George Enescu". Templu al artei si culturii romanesti, Ateneul Roman ramane, la cei 120 de ani, nu doar o cladire de patrimoniu universal, reprezentativa ca arhitectura pentru Romania si Balcani (cu trimitere la antichitatea greceasca), ci si un simbol de traditie spirituala a unui popor. Iar daca fundatia circulara initiala, nicicand nu a fost visata de fondatori, arhitecti si constructori ca forma ideala pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri in epoca ce au criticat solutia tehnica insolita), iata ca timpul a harazit urmasilor culturii vechii Dacii sa devina o scena turnanta nu doar a istoriei, ci si a artei in contextul Europei. "Calare" pe trei secole (fundatia ecvestra s-a dovedit bazaltica), Ateneul Roman si-a deschis larg portile unor spirite universale luminate, ce si-au dat intalnire la Bucuresti, spre a se infrati cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunarii. Desi ctitorii au visat ca toate artele surori sa-si afle locul sub cupola acestui for cultural, totusi se pare ca putini si-au dat seama ca acustica naturala exceptionala a salii ofera doar muzicii un climat de afirmare plenara, singulara, devenind casa parinteasca pentru marile personalitati si talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Roman din Bucuresti echivaleaza astazi in arta lirica cu aparitia pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit in urma cu 120 de ani, s-a transformat in "cartea de vizita" nepieritoare a Romaniei contemporane.

Palatul Parlamentului

Palatul Parlamentului din Bucureşti, România (cunoscut înainte de revoluţie sub numele de Casa Republicii sau Casa Poporului), măsoară 270 m pe 240 m, 86 m înălţime, şi 92 m sub pământ. Are 12 nivele la suprafaţă şi alte 8 subterane. Conform Cărţii de Recorduri Guinness, Palatul Parlamentului este a doua cea mai mare clădire administrativă pentru uz civil ca suprafaţă din lume, cea mai scumpă clădire administrativă din lume şi cea mai grea clădire din lume, intrând de trei ori în cartea recordurilor. Clădirea Palatului Parlamentului se află situată în partea centrală a Bucureştiului (în sectorul 5), pe locul care astăzi se cheamă Dealul Arsenalului, încadrat de strada Izvor la vest şi nord-vest, Bulevardul Naţiunile Unite spre nord, Bulevardul Libertăţii la est şi Calea 13 Septembrie la sud. Aceasta se află la 10 minute distantă de Piaţa Unirii şi 20 de minute de Gara de Nord (cu autobuzul 123).

Dealul pe care se află astăzi Palatul Parlamentului este în general o creaţie a naturii, având o înălţime iniţială de 18 m, dar partea dinspre Bulevardul Libertăţii este înălţată în mod artificial.

Construirea Palatului Parlamentului a început în anul 1983, ceremonia aşezării pietrei fundamentale având loc la data de 25 iunie 1984.

Clădirea are o suprafaţă desfăşurată de 330.000 m², înscriindu-se în "Cartea Recordurilor" la capitolul "Clădiri Administrative", pe locul 2 în lume după clădirea Pentagonului, iar din punct de vedere al volumului, cu cei 2.550.000 m³ ai săi, pe locul 3 în lume, după clădirea de asamblare a rachetelor spaţiale de la Cape Canaveral din Florida şi după piramida lui Quetzalcoatl din Mexic. Pentru comparaţie se poate menţiona că această clădire depăşeşte cu 2% volumul piramidei lui Keops din Egipt, şi de aceea unele surse o caracterizează ca pe o construcţie „faraonică”.

Început în timpul regimului comunist, (autointitulat „Epoca de Aur” a României şi înlăturat în mod violent, prin Revoluţia din 1989), aşa-numitul Proiect Bucureşti a fost un proiect ambiţios al cuplului Ceauşescu început în anul 1978, ca o replică a oraşului Phenian, capitala Coreei de Nord. Un proiect de sistematizare exista încă din anii '30 (din timpul lui Carol al II-lea) pentru zona Unirii - Dealul Arsenalului.

După cutremurul din 1977 Nicolae Ceauşescu a ordonat „reconstruirea” Bucureştiului ca un nou oraş, de sine stătător. În anii 1978-79 a avut loc un concurs la nivel naţional pentru reconstruirea Bucureştiului. Concursul a durat aproape 4 ani şi a fost câştigat de Anca Petrescu, o tânără arhitectă de numai 28 de ani, care a fost numită arhitect şef a acestui proiect excepţional de controversat.

Şantierul propriu-zis a început în anii 1980 cu demolarea a peste 7 km² din vechiul centru al capitalei şi relocarea a peste 40.000 de oameni din această zonă. Dintre clădirile dispărute se număra Mănăstirea Văcăreşti, Spitalul Brâncovenesc, Arhivele Naţionale, Stadionul Republica etc. Lucrările s-au efectuat cu munca forţată a militarilor în termen, şi astfel costul a fost redus la minimum.

Acest proiect de reconstruire al Bucureştiului, cuprindea o serie de clădiri cum ar fi: Palatul Parlamentului - Casa Republicii, Ministerul Apărării Naţionale, Casa Radio, Hotelul Marriott - Casa de Oaspeţi, Casa Academiei Române, Parcul Izvor şi Bulevardul Unirii- Victoria Socialismului.

În 1989 costurile clädirii erau estimate la 1.75 miliarde dolari SUA, iar în 2006 la 3 miliarde Euro.

Din 1994 în clădire funcţionează Camera Deputaţilor, după ce sediul iniţial al instituţiei, Palatul Camerei Deputaţilor, a fost donat de statBisericii Ortodoxe Române. Începând din 2004 aici se află şi Senatul României, iniţial fiind găzduit în fosta clădire a Comitetului Central alPartidului Comunist Român. De asemenea, Palatul Parlamentului găzduieşte în numeroasele sale săli şi saloane, o întreagă varietate de evenimente, expoziţii sau întâlniri.

În perioada 2003-2004 a fost construită o anexă din sticlă de-a lungul ascensoarelor exterioare. Această construcţie are ca scop facilitarea accesului la Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC), deschis în 2004, după o reamenajare în aripa vestică a palatului. În aceeaşi perioadă, un proiect ce susţinea arborarea unui steag uriaş a fost anulat ca urmare a protestelor venite din partea publicului^. [Un drapel se afla deja arborat pe clădire dar a fost îndepărtat împreună cu suportul.]

Restaurantul, accesibil doar politicienilor, a fost renovat, proiect urmat de amenajarea unei piscine, saune şi a unor facilităţi sportive la nivelul 1 al subsolului.

De asemenea, din 1995, clădirea găzduieşte sediul Iniţiativei de Cooperare Sud-est Europeană ^[7], o organizaţie ce are ca scop o colaborare pentru reducerea nivelului criminalităţii transfrontaliere în ţările membre.

O mare parte din clădire (aripa vestică, o parte din aripa de est, o parte din al doilea nivel, nivelul 3 subsol şi celelalte aflate sub acesta), urmează a fi terminate. Între timp, o parcare subterană se construieşte în locului unui fost stadion, momentan folosit ca depozit, care a fost acoperit în timpul construcţiei palatului. De asemenea, se are în plan construirea unor tunele ce leagă Calea 13 Septembrie cu subsolul clădirii.

Palatul este deschis vizitării de către turişti şi oferă şi programe de vizitare în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

Sursa: ro.wikipedia.org

Palatul Victoria

Palatul Victoria este opera a profesorului Duiliu Marcu (1885-1966), elev al Scolii Superioare de Arhitectura din Bucuresti (1906) si apoi al Ecole de Beaux-Arts din Paris (diplomat in 1912). Dupa o prima perioada de activitate, incadrata la inceput in formulele academismului francez, apoi in cele ale stilului neo-romanesc, Duiliu Marcu s-a alaturat in anii ‘30 curentului modern, devenind unul din principalii sai protagonisti din Romania.

Incepand cu mijlocul anilor ‘30, Duiliu Marcu a realizat cateva importante edificii publice - Scoala Superioara de Razboi, Palatul Victoria, Palatul Directiei Generale a Cailor Ferate - proiectate nu ca obiecte izolate, ci ca piese ale unor ansambluri urbanistice. Formatia autorului, pe de o parte, functiunea oficiala a acestor cladiri si contextul politic si cultural-arhitectural al momentului, pe de alta, explica optiunea pentru ordinea monumentala si limbajul neo-clasic simplificat.

Palatul Victoria a fost inceput in 1937 si terminat in 1944. Din cauza avariilor provocate de bombardamentul din 1944, lucrarile au fost reluate si finalizate in 1952.

Proiectat initial pentru Ministerului de Externe, Palatul Victoria a fost in timpul perioadei comuniste sediul Ministerului de Externe si al Consiliului de Ministri si a devenit, in 1990, sediu al primului guvern al Romaniei post-comuniste. In 2004, Palatul Victoria a fost inclus in Lista monumentelor istorice.

Dupa cum declara Duiliu Marcu, atat interioarele cat si fatadele Palatului Victoria ilustreaza “preocuparea de a pastra fundamentul clasic si de a face sa apara in conceptia de ansamblu si in studiul detaliilor ideea de simplitate moderna”. Initial, fatada principala era, ca si fatadele laterale, imbracata cu placi de marmura de Carrara si avea pe cele doua plinuri laterale panouri decorative sculptate, din acelasi material; in urma avariilor provocate de bombardamentul din 1944, cele doua panouri au fost suprimate iar fatada principala a fost refacuta cu placi de travertin.

Palatul Cercul Militar Naţional

Palatul Cercul Militar Naţional este este o clădire din Bucureşti care găzduieşte instituţia centrală de cultură a Armatei române, cu profil cultural-educativ, artistic, recreativ-distractiv, precum şi de imagine, reprezentare şi protocol.

Lucrările pentru construcţia Palatului Cercului Militar Naţional au început în anul 1911, deşi terenul unde urma să se ridice edificiul fusese cedat de Ministerul Domeniilor încă din 1898.

Proiectantul principal al monumentalului Palat al Cercului Militar Naţional a fost arhitectul român Dimitrie Maimarolu, în colaborare cu V. Ştefănescu şi E. Doneaud.

Beneficiarul lucrării a fost Cercul militar al ofiţerilor din garnizoana Bucureşti, organizaţie a ofiţerilor români înfiinţată în 15 decembrie 1876.

Fondurile necesare au fost adunate din donaţii, subscripţii şi cotizaţii ale ofiţerilor (circa 80%), precum şi din subvenţii de stat şi împrumuturi rambursabile.

Palatul Cercului Militar Naţional a fost ridicat pe locul fostei Mănăstiri Sărindar, pe un teren mlăştinos.

Calea Victoriei

Calea Victoriei este una din cele mai vechi artere ale Bucureştiului. Înainte de perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu, strada nu făcea parte din Bucureşti, numele ei fiind Drumul Braşovului şi era formată doar din bucata dintre Cercul Militar şi Piaţa Victoriei. Porţiunea cuprinsă între Piaţa Naţiunilor Unite (fostă Piaţa Senatului) şi bulevardul Regina Elisabeta era cunoscută în acea vreme sub numele de Uliţa Mare spre Sărindar pentru că ducea către biserica Sărindar (astăzi,Cercul Militar Naţional).

Calea Victoriei în anii 1930

Drumul, rezultat din unirea Drumul Braşovului cu Uliţa Mare spre Sărindar, a fost deschis în anul 1692, de către domnitorul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, sub numele de Podul Mogoşoaiei. Uliţa nou formată era pavată cu trunchiuri de copaci. Străzilor astfel pavate li se spunea poduri, motiv pentru care şi noua cale primeşte denumirea de „Pod”, Podul Mogoşoaiei. Noua stradă a fost construită pentru a asigura o cale de legătură între moşia voievodului, Mogoşoaia

 şi palatul domnesc, amplasat în apropierea Curţii Vechi.

Noua arteră devine drumul principal al capitalei, de-a lungul ei construindu-se case boiereşti, biserici, hanuri, hoteluri, prăvălii, magazine de lux, cafenele şi instituţii de stat. La începutul secolului al XVIII-lea, strada era luminată cu „şomoioage îmbibate cu păcură sau răşină”, în timpul domnitorului Grigore Ghica se pavează cu piatră iar în 1882 au apărut primele instalaţii electrice din Bucureşti, în faţa Palatului Regal de pe Calea Victoriei.

Deşi construcţiile ridicate pe această stradă au apărut de-a lungul timpului, inegale ca mărime şi cu stiluri diferite, creeză un tot mai puţin fericit din punct de vedere urbanistic şi arhitectonic, artera devine din ce în ce mai importantă pentru Bucureşti începând din secolul al XIX când devine stradă domnească.

După ce la 8 octombrie 1878, armata română îşi face intrarea triumfală în Capitală, în urma victoriei din Războiul de Independenţă, Podul Mogoşoaiei primeşte numele de Calea Victoriei, nume păstrat până în prezent.

În perioada comunistă artera îşi păstrează numele primit în 1878, şi devine sursă de inspiraţie pentru regimul comunist în construirea unei noi artere (1980), atât ca nume, dar şi ca însemnătate, numită Calea Victoriei Socialismului.

Muzeul National "George Enescu"

(1898-1906) Edificiul a fost ridicat dupa planurile arhitectului I.D. Berindei, in stil academist francez, pentru Gheorge G. Cantacuzino ( zis "Nababul"). Interiorul prezinta picturi de Nicolae Vermont si Costin Petrescu. A devenit resedinta marelui compozitor George Enescu dupa casatoria acestuie cu Maruca Cantacuzino.



In anul 1956, Palatul Cantacuzino a devernit Muzeul Memorial "George Enescu" dedicat marelui compozitor roman. Muzeul expune documente si obiecte personale ale muzicianului. Aici se afla, alaturi de vioara pe care Enescu a primit-o cadou la varsta de 4 ani, partituri ale operelor sale, diplome si medalii ce i-au fost conferite, printre care si cea a Legiunii Franceze de Onoare. In decembrie 1939, Maruca Cantacuzino, fosta sotie a fiului mai mare al Nababului, se casatoreste cu George Enescu.

Introducere

Suntem Bogdan, Alexandru si Ioana. Elevi ai Liceului de Muzica "George Enescu" din Bucuresti. Avem multe de spus despre orasul nostru, pentru ca ne pasa.
Scopul acestui blog este sa descoperim si sa valorificam spatiile interesante ale Bucurestiului.
In drumurile noastre prin capitala nu am putut sa nu observam zonele cu aspect ingrijit datorita unei inchinari unice de spatiu verde si spatiu construit. Imprastie in jur un aer de prospetime, de valoare, de originalitate si iti vine sa respiri mai linistit.
Pentru ca Bucurestiul, uite, este frumos ! Merita laudat, admirat si vizitat !
Am observat, cu tristete insa, ca sunt si colturi murdure, parasite, cladiri care odata aduceau Bucurestiului renumele de "Micul Paris" sau "Orasul Alb", care acum stau sa cada, nebagate in seama de nimeni - nici de vreun cumparator, nici de localnici, nici de institutiile de stat capabile sa faca ceva.
Noua ne-ar placea ca Bucurestiul sa fie un spatiu deosebit, o capitala aparte, nu un santier parasit. Avem nevoie de parcuri, cum avem nevoie de amenajari urbanistice cu un inalt standard estetic si avem sansa de a reevolua Bucurestiul de la 1930 sau de la 1910 sau de la 1880 ori 1850 - cand aspectul orasului era uimitor, omogen, cu vile, biserici, parcuri, cismele si case simple laolalta si in armonie.
Haideti sa incep sa vedem cu ochi increzatori imaginea orasului nostru, sa pretuim valorile adevarate ale arhictecturii urbane.